Mno, la vremea respectivă abia prinsesem gustul tutunului şi logic, toţi banii de buzunar se duceau pe diverse ţigări care se vindeau la bucată. Încercam toate mărcile de parcă mi-ar fi făcut bine f’una din ele.

Şi totuşi aveam grijă să-mi las deoparte câţiva bănuţi, anume pentru o pâine. Deci mo lume, plecam de la liceu cu colegul de bancă şi treceam pe lângă o brutărie d-aia turcească. Mirosea de te băga în toate boalele.  Puneam io juma’ de bani şi mai punea şi colegul jumate. Până acasă savuram pâinea aia ca pe cea mai şmecheră amandină (Piele, sunt convins că-ti mai aduci aminte!).

Asta a fost prima chestie “nemţească” de care am avut parte. Dar dracu’ ştia că treaba asta cu plătitul jumi-juma se numeşte “nemţeşte”.

Momentul în care am aflat despre nemţismul ăsta a fost când m-am intâlnit c-un amic prin centrul Craiovei, cam în aceiaşi perioadă a vieţii.

Zice el: bă vere, bei o bere? Nemţeşte?

Zic: Beu, cum nu!

Am ajuns la drojderie. Amicul s-a dus la barman, şi-a luat berea şi a venit la masă. Io aşteptam să mai vină barmanul c-o bere. După f’o 3 minute, îl întreb pe amic: mo, da’ ăsta nu mai aduce berea? La care amicul: păi n-am zis că bem nemţeşte?!

No, atunci am aflat io cum stă treaba.

Nu-i nimic, nimeni nu s-a născut învăţat!

S-aveţi o zi faină!

Din povestirile părinţilor, se pare că primul contact cu un stadion, implicit un meci de fotbal, l-am avut pe la 4-5 primăveri când tata a decis să mă ia de haripă şi să mă prezinte la o întâlnire dintre Steaua şi Universitatea lu’ Craiova. Noi stând în Bucureşti la vremea aia. Mama i-a zis că vorbesc mult şi n-ar trebui să mă scoată pe stadion fără un “briefing” serios de cel puţin 2-3 zile, dar omu’ n-a ascultat. A zis că-s pui de oltean şi-i musai să văd meciul ăla.

Bune şi frumoase pe stadion, numai că al meu tată nu putuse intra în galeria craiovenilor din pricina faptului că la vremea respectivă lucra în armată şi era musai să susţină Steaua, fiind obligat să poarte şi uniforma la meciul ăla. De ce aşa, sunt detalii pe care le cunoaşteţi în legătură cu cretinii care conducea ţara pe timpul lu’ Ceaşcă. Zice tata că la un moment dat a înscris Craiova iar eu am început să ţopăi ca la horă şi să ţip în gura mare “Gooool Claiovaaa”. Asta în mijlocul galeriei steliste. Acu’, pentru că sunt întreg şi eu şi tata, n-am păţit ni’ica, numa’ că am plecat plini de seminţe în cap. Oricum, babacu’ nu m-a mai luat la stadion de atunci.

Am crescut şi eu, ne-am mutat în Craiova şi am început să chiulesc cu colegii. Locul de chiul era la stadion, când juca Universitatea.

La un meci între Craiova şi Dinamo, nu ţin minte exact detaliile, ştiu numa’ că s-au luat galeriile la harţă. Din cauza asta a intervenit puţobastonul jandarmilor, să facă ordine. Nu zic câte bastoane mi-am luat pe spate şi-n cap. Şi cu singură vină că m-a pus dracu’ să chiulesc ca să vin la meci.

De atunci mi-am jurat că nu mai merg pe stadion în România.

Când mai am câte-o invitaţie de mers la vreun meci, mi-aduc aminte de cucuiele din cap şi dungile de spate şi-mi trece cheful de privit meci la stadion.

Aia e!

Hai v-am pupat!