Nu ştiu cum vedeţi voi venirea primăverii sau ridicarea gradelor în termometre la rang de mareşal, dar eu sunt încântat până la Zidul Chinezesc şi înapoi. Şi aici nu-i vorba că s-au dezgheţat apele şi o să înceapă sezonul de muiat pluta-n gârlă. Mă rog, nu-i vorba numa’ de asta. Mo, primăvara-i cel mai fain pentru că încep ale noastre românce să arate tot ce şi-au învelit pe timp de iarnă. Aşa-i de fain când vezi pe stradă un picior zvelt, bine înfipt într-un pantof altoit la înălţime, că-ţi vine să mai mergi pe bulevarde şi în altă zi. Asta ca să nu zic de ceva decoltee, pentru că se ştie că un sân aranjat cum trebuie face imaginaţia să plutească.

Ei bine avem şi şocuri, pentru că nu se poate altfel. Şocul cel mare vine când te uiţi la feţe. Toate feţele-s cărămizii. Zici că-i molimă afară iar dacă ele nu sunt zidite pe făţău cu 4-5 rânduri de chit de rosturi (musai cărămiziu) o să vină microbul care le va fura chipul. Înţeleg că dai cu şpaclul pe faţă când ai un defect, mai multe defecte, dar pune material mai puţin în polonicul cu care te fardezi dimineaţa. Stratul ăla pe care-l zideşti ar putea într-o zi să te apere de raza laser a ăluia cu mască neagră sau de ploaie acidă, dar eu văd că afară nu-i nici atacul marţienilor veniţi să cumpere la ofertă din supermarşeurile noastre, nu-i nici norul atomic creat din cauză de bombă coreeană.

Mi-am promis că vara asta o să studiez problema grundului cărămiziu de pe feţele piţipoancelor. Îs curios cum reacţionează stratul ăla când afară îs vreo patruj’ de grade.

Dacă  tencuiala rezistă la temperaturi ridicate, jur c-o folosesc şi eu în loc de pastă termică pentru procesoarele mele.

Hai v-am pupat!