Ieri, când mă îndreptam cu paşi uşori ca de căprioară speriată de lup, m-am gândit să dau un pic de aer dslr-oaicei mele.  Nu de alta, dar aproape începusem să uit de ea prin rucsac.Eu, ca să ajung acasă, trec prin ceva parc. Care parc îi frumuşel, dotat cu nişte cişmele din care poţi să bei apă (când funcţionează că de obicei vara nu cişmuiesc), băncuţe sculptate de toţi hipsterii frustraţi de omenirea care nu-i înţelege, ceva locuri de joacă pentru copchii şi mulţi copăcei înconjuraţi de multă iarbă (nu iarbă d-aia- vorbesc de gazon acilişea).

Mno, şi mergând aşa agale şi tare concentrat pe setări de aparat, era să-mi pice faţa. Mă lume, am văzut nişte unele care începuseră să muncească. Deci să dea cu sapa pe plantaţie cum s-ar zice. Da’ eu aşa poftă de muncă n-am văzut niciodată.

Gălăgie, agitaţie, dialoguri în genul: lasă-ma pe mine prima, fac eu în locul tău, tu mai odihneşte-te…

Nu m-am abţinut şi am tras un cadru, să fie exemplu pentru ţară.

 Hai v-am pupat!

PS: ăsta cică îi harticolu’ no.50 . Aşa zice numarătoarea lu’ wordpress! :)