Nu am idee cum e pe la voi, dar de ieri dimineaţă în Bucureşti s-a adunat tot praful saharian posibil. Printre motive, s-ar părea că-i un front interstelar provenit din inimi de deşert saharian tulburat de niscaiva tuaregi porniţi pe hărmălaie sau pe cămile, încă nu-s sigur.Mo, am la praf pe Ţestoasa din dotare, de zici că io-s primul din coada raliului Dakkar. Ultima oară când am pomenit aşa praf pe maşină a fost când încă prăşeam la porumb în vacanţele de vară, în Oltenia la New Mushrooms.

Trebui să vă spun că la vremea aceea în zona respectivă nu se inventase asfaltul nici măcăr pe şoseaua principală, darmite pe drumurile ocolitoare circulate de căruţe. Aşa că, dacă erai cu maşina şi aveai draci pe tine şi voiai să se vadă de la depărtare că vii acasă, dădeai talpă la cât puteai şi cât ţinea motorul.

Dahtariiiii – aşa zicea tata când avea nervi pe el şi băga piciorul în acceleraţia Trabantului cu care ne întorceam de la prăşit (îl aştepta o sticlă de zaibăr, pusă binişor la răcit de cu seara în fântâna din gospodărie). Se ridica un praf în urma noastră de ziceai că vine sfârşitul lumii în varianta “murim cu nisip în gât”. Mno, faza era că pe lângă praful depus pe Trabi, atunci când coboram din limuzină eram şi noi albi. Tot de praf, că n-aveam filtru de habitaclu din cărbune activ. Bine, n-aveam nici portiere, dar asta e altă treabă.

Acu’ ce să zic, praf am pe Ţestoasă, mai lipseşte zaibărul. Musai răcit în fântână!

Hai v-am pupat!