Se întâmpla că eram o ţâră mai verde ca acu’, adicătelea aveam f’o şaiş’pe primăveri numărate pe abac (buei, ce trece vremea…). Şi se mai făcea că eram un pic băbălău în ceea ce priveşte multe aspecte ale vieţii. Multe, dar care vor fi povestite în funcţie de cum îmi aduc aminte.
Mno, la vremea respectivă abia prinsesem gustul tutunului şi logic, toţi banii de buzunar se duceau pe diverse ţigări care se vindeau la bucată. Încercam toate mărcile de parcă mi-ar fi făcut bine f’una din ele.
Şi totuşi aveam grijă să-mi las deoparte câţiva bănuţi, anume pentru o pâine. Deci mo lume, plecam de la liceu cu colegul de bancă şi treceam pe lângă o brutărie d-aia turcească. Mirosea de te băga în toate boalele. Puneam io juma’ de bani şi mai punea şi colegul jumate. Până acasă savuram pâinea aia ca pe cea mai şmecheră amandină (Piele, sunt convins că-ti mai aduci aminte!).
Asta a fost prima chestie “nemţească” de care am avut parte. Dar dracu’ ştia că treaba asta cu plătitul jumi-juma se numeşte “nemţeşte”.
Momentul în care am aflat despre nemţismul ăsta a fost când m-am intâlnit c-un amic prin centrul Craiovei, cam în aceiaşi perioadă a vieţii.
Zice el: bă vere, bei o bere? Nemţeşte?
Zic: Beu, cum nu!
Am ajuns la drojderie. Amicul s-a dus la barman, şi-a luat berea şi a venit la masă. Io aşteptam să mai vină barmanul c-o bere. După f’o 3 minute, îl întreb pe amic: mo, da’ ăsta nu mai aduce berea? La care amicul: păi n-am zis că bem nemţeşte?!
No, atunci am aflat io cum stă treaba.
Nu-i nimic, nimeni nu s-a născut învăţat!
S-aveţi o zi faină!
Comentară